Recentul congres al Partidului Popular, una dintre cele mai corupte formațiuni din Europa, ne obligă la o reflecție profundă asupra stării și viitorului Andaluziei. Cu zeci de lideri condamnați pentru corupție, finanțare ilegală, un sediu construit cu bani negri și alții în așteptarea procesului pentru aceleași motive, PP a instituționalizat un model putred de guvernare bazat pe clientelism și îmbogățire ilegală. Acest tipar de comportament, departe de a fi o excepție, a devenit o constantă care definește parcursul său politic și care nu deranjează o parte a electoratului său.
Această linie coruptă se agravează și mai mult când observăm gestiunea PP în Andaluzia. Colapsul serviciilor publice esențiale, precum sănătatea și educația, alături de cedarea resurselor publice către sectorul privat, dezvăluie o agendă care favorizează profiturile câtorva în detrimentul binelui comun. Este vorba de o politică deliberată de demontare a serviciilor publice în favoarea intereselor private. Este o administrare orientată spre profitul privat care dăunează direct cetățenilor, în special celor mai vulnerabili.
Corupția este consubstanțială bipartidismului. PSOE, deși se prezintă ca o alternativă, a fost și este implicat în diverse cazuri de corupție, cel mai recent și grav fiind «cazul Koldo-Ábalos-Cerdán», parte a cazului PSOE, și refuză să adopte măsuri ferme pentru eradicarea acestui flagel. Lipsa unor acțiuni precum interzicerea pe viață a firmelor corupătoare de a participa la contracte publice este o dovadă a timidității cu care se tratează o problemă structurală. Această lipsă de voință politică din partea bipartidismului monarhic nu doar perpetuează ciclul corupției, ci și privează Andaluzia de șansa de a-și dezvolta un model propriu de producție și industrie, bazat pe transparență și echitate. Atâta timp cât aceleași companii care au activat în timpul dictaturii fasciste continuă să aibă acces la contractele publice andaluze, țesutul productiv andaluz va rămâne subordonat intereselor unei elite, fără posibilitatea unei dezvoltări autonome și juste.
În acest context, atitudinea sindicatelor precum UGT și CCOO este frustrantă. Alinierea lor cu politicile de reînarmare, NATO și război sau atitudinea lor în timpul grevei metalurgiștilor din Cádiz, intră în conflict direct cu principiile istorice ale sindicalismului de clasă, care a apărat întotdeauna pacea și interesele muncitorilor – cei care, în cele din urmă, suferă cel mai mult în conflictele armate. ¿Când au devenit sindicaliștii de clasă susținători ai războiului? Este o întrebare ce necesită un răspuns clar și o profundă autocritică. Andaluzia are nevoie de sindicate de clasă, andaluziste și federaliste, care să apere un model economic și social echitabil și care să nu se supună intereselor elitelor – fie ele din Madrid, fie internaționale. Vocea muncitorilor andaluzi trebuie să fie independentă și orientată spre construirea unui viitor de prosperitate și pace pentru această regiune.
